🗊Презентация Forme de comunicare

FORME DE COMUNICARE

Forme de comunicare: Forme de comunicare: Comunicarea verbală Comunicarea nonverbală Comunicarea paraverbală 1. Comunicarea verbală: orală – dezbatere, conferință, conversație scrisă – scrisoare, invitație, raport, contract, CV. 2. Comunicarea nonverbală: ținută poziție și mișcare caracteristici fizice comportament profesional mimică sau gestică vestimentație modul de folosire a timpului.

3. Comunicarea paraverbală, care se evidențiază prin expresivitate: 3. Comunicarea paraverbală, care se evidențiază prin expresivitate: intonație accent pauză ritm inflexiuni ale vocii debitul vorbirii Cea mai întâlnită modalitate de comunicare este comunicarea orală.

Caracteristicile comunicării orale Caracteristicile comunicării orale presupune existența unui mesaj; presupune oferirea unor suporturi pentru înțelegerea mesajului; este circulară și permisivă. Formele comunicării orale. Caracterizare: 1. După numărul de emițători: Monolog Dialog a) Monologul – formă a comunicării în care emitentul nu implică receptorul.

Forme de monolog: Forme de monolog: Conferința – presupune o adresare directă, publică, în care cel care susține conferința evită să enunțe propriile judecăți de valoare. Expunerea – este forma de discurs care angajează în mod explicit personalitatea, opiniile, sistemul de valori ale celui care vorbește. Prelegerea – este situația comunicativă în care publicul care asistă la o prelegere a avut posibilitatea să sistematizeze informații, fapte, evenimente anterioare. Relatarea – o formă de comunicare în care se face o decodificare, o dezvăluire, o prezentare, a unei realități obiective, a unor stări de fapt, a unor acțiuni fără implicarea celui care participă, ferită de subiectivism.

Discursul – forma cea mai evoluată și cea mai pretențioasă a monologului, care presupune emiterea, argumentarea și susținerea unor puncte de vedere, a unor idei inedite, care exprimă un moment sau o situație importantă în evoluția domeniului respectiv. Discursul – forma cea mai evoluată și cea mai pretențioasă a monologului, care presupune emiterea, argumentarea și susținerea unor puncte de vedere, a unor idei inedite, care exprimă un moment sau o situație importantă în evoluția domeniului respectiv. Toastul – o rostire angajată cu prilejul unor evenimente deosebite; nu trebuie să depășească 3-4 minute. Alocuțiunea – reprezintă o intervenție din partea unui vorbitor într-un context comunicațional, având drept scop ilustrarea unui punct de vedere. (maxim 10 minute). Povestirea – este forma cea mai amplă a comunicării, în care se folosesc cele mai variate modalități, face apel la imaginație și sentimente, la emoții, la cunoștințe anterioare. Pledoaria – este asemănătoare cu alocațiunea, dar se diferă prin aceea că prezintă și susține un punct de vedere propriu.

Predica – tip de adresare în care posibilitatea de contraargumentare și manifestare critică sunt reduse sau chiar anulate. Predica – tip de adresare în care posibilitatea de contraargumentare și manifestare critică sunt reduse sau chiar anulate. Intervenția – situația în care emițătorul vine în sprijinul unor idei ale unui alt participant la discuție, acesta din urmă declarându-și acordul cu mesajul enunțat. Interpelarea – situația în care cineva, aflat în postura de distribuitor de informație, cere unor anumite surse o mai bună precizare în anumite probleme. b) Dialogul – mesajele se schimbă între participanți, fiecare fiind pe rând emițător și receptor. Forme de dialog: Dezbaterea – este destinată clarificării și aprofundării unor idei. Seminarul – implică serioase structuri evaluative.

Interviul – formă rigidă a dialogului, în care rolurile de emitent și receptor nu se schimbă. Interviul – formă rigidă a dialogului, în care rolurile de emitent și receptor nu se schimbă. Colocviul – este forma de comunicare în care participanții dezbat în comun o anumită idee, în baza unei discuții îmbogățindu-se sfera subiectului abordat. 2. După gradul de oficializare: comunicarea formală comunicarea informală 3. După numărul de participanți: intrapersonală interpersonală în grup

4. După natura interacțiunii: 4. După natura interacțiunii: directă indirectă 5. După capacitatea autoreglării: unidirecțională bidirecțională 6. După scopul urmărit: oficială neoficială 7. După frecvența comunicării: permanentă periodică aperiodică

8. După statutul interlocutorilor: 8. După statutul interlocutorilor: verticală orizontală 9. După domeniul de activitate abordat: organizațională educațională publicitară politică de afaceri Comunicarea formală – se desfășoară în conformitate cu actele normative. Comunicarea informală – stabilirea spontană a relațiilor între resursele umane ale firmei.

Comunicarea directă – transferul de informații direct, prin contact între interlocutori face-to-face, nemijlocit. Comunicarea directă – transferul de informații direct, prin contact între interlocutori face-to-face, nemijlocit. Comunicarea indirectă – transferul de informații prin intermediul unor tehnici secundare. Comunicarea unidirecțională – specifică situațiilor în care emițătorul și receptorul nu emit, respectiv receptează simultan; lipsa feedbackului. Comunicarea bidirecțională – se realizează în situațiile în care există feedback; comunicarea se poate autoregla în timp util. Comunicarea verticală – se realizează între parteneri care, într-un anumit context, au statute inegale unul în raport cu celălalt (șef – subordonat, profesor – elev). Comunicarea orizontală – se poartă între parteneri cu statute egale (salariat – salariat, elev – elev).