🗊Презентация Economia de piață. (Curs 2)

Curs 2 – Economia de piață –

Ce am învățat până acum Economia de piață și economia de comandă Economia de piață – economia în cadrul căreia alocarea resurselor se face, în cea mai mare măsură, prin intermediul pieței. Instrumentul de reglare este prețul. Economiile cele mai prospere sunt economii bazate pe funcționarea liberă a pieței. Piața poate asigura, creșterea economică și prosperitatea populației. Economia de comandă – economia în cadrul căreia alocarea este făcută de către stat. Coordonarea activităților economice este realizată prin intermediul unui plan. Inițiativa particulară este împiedicată și înlocuită cu controlul total al statului. Rolul pieței este diminuat, iar raportul dintre cerere și ofertă este distorsionat. Principiul mâinii invizibile = principiul libertății de acțiune, al unei continue adaptări a agenților economici la schimbările determinate de acțiunile celorlalți agenți economici

Ce am învățat până acum

Ce am învățat până acum Modificarea cantității cerute și modificarea cererii

Ce am învățat până acum

Ce am învățat până acum Modificarea cantității oferite și modificarea ofertei

Ce am învățat până acum

Ce am învățat până acum

Cursul 2 - Rezumat Tipuri de economie de piață Circuitul economic Întreprindere și întreprinzător Factorii de producție Combinarea factorilor de producție Productivitate Costuri Pragul de rentabilitate

Ce este Ecomonia de piață Economia de piață este sistemul social al diviziunii muncii bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Este un sistem cooperativ în care fiecare individ se integrează din și în vederea propriului interes. Statul nu intervine în acțiunile ce fac obiectul pieței.

Principiile economiei de piață se sprijină pe proprietatea privată, suveranitatea consumatorului (esența capitalismului este dată de punerea producției economice la dispoziția consumatorului), capitalismul, prin sistemul concurenței sociale își asigură proprii stimuli, așază libertatea la baza edificiului economic și social (individul este în măsură să aleagă felul în care dorește să se integreze în ansamblul societății, libertatea economică include și libertatea de a greși), face din profit și urmărirea acestuia de către întreprinzător o forță motrice perpetuă, își asigură dinamica și vitalitatea printr-un permanent proces de selecție.

Tipuri de economie de piață Tipologia economiei de piaţă se face după criteriul mecanismului de stabilire a echilibrului economic, adică, modul în care sistemul economic tinde spre punctul de echilibru când se produce o dezechilibrare. După acest criteriu există două mari modele ale economiei de piaţă: neoclasic și Kenesiyan. Michel Albert, în lucrarea „Capitalism contra capitalism”, apreciază că în sistemul capitalist s-au diferenţiat două mari modele: neoamerican și renan.

Modelul neoclasic sistemul economic se autoreglează, statul având o intervenţie minimă în economie; forţele pieţei asigură corelaţia necesară sistemului economic, care, datorită raportului cerere-ofertă va gravita în jurul punctului de echilibru; rolul statului constă în asigurarea unei mase monetare în concordanţă cu nivelul producţie şi necesităţile circulaţiei; variabila de comandă a sistemului economic este considerată a fi oferta, acest model vizând în special nivelul macroeconomic

Modelul Keynesian sistemul economic nu poate fi în echilibru la ocupare deplină ci poate exista un punctde echilibru la o anumită rată a şomajului; statul trebuie să aibă rol activ în administrarea echilibrului astfel încât între şomaj şi inflaţie să existe un raport optim în diferite momente; variabila de comandă a sistemului economic este cererea agregată, acest model considerând că este greşit să se extrapoleze funcţionarea nivelului microeconomiei la nivel macroeconomic, care trebuie modelat conform propriilor legităţi.

Modelul neoamerican sectorul public care produce bunuri economice non-comerciale este neglijabil şi are tendinţe de reducere; piaţa are rol determinant în circulaţia bunurilor de la producător la consumator; preţurile bunurilor economice inclusiv salariile depind de condiţiile aleatorii ale pieţei; fiscalitatea este redusă, iar implicarea statului în economie este neglijabilă; întreprinderea privită ca centru al deciziilor economice este considerată ca fiind un bun comercial; piaţa financiară şi în primul rând bursa are rol decisiv în viaţa economică în raport cu alte forme de piaţă; pe termen scurt se realizează o mobilitate ridicată în ierarhia economico-socială; un sistem de învăţământ elitist, care tinde să funcţioneze după regulile pieţei; grad redus de securitate economică faţă de riscuri, protecţia fiind o problemă individuală

Modelul renan piaţa are rol hotărâtor în viaţa economică impunându-se intervenţia statului, care trebuie să fie apărătorul protecţiei sociale şi a liberei negocieri; cea mai mare parte a bunurilor economice îmbracă forma de marfă; fiscalitatea este ridicată fiind impozitate atât veniturile cât şi capitalul; se realizează o redistribuire interzonală a veniturilor pentru reducerea decalajelor dintre zonele aceleiaşi ţări; sistemul bancar este puternic ancorat cu firmele, fiind apt să asigure finanţarea acestora pe termen lung; întreprinderea nu poate funcţiona în sfera dialogului social, nivelul salariilor depinzând atât de condiţiile pieţei cât şi de alţi factori; un sistem avantajos de pensii şi alocaţii familiale, care asigură un grad ridicat de protecţie socială prin grija autorităţilor publice; sistemul de învăţământ este mai egalitar; clasa mijlocie este numeroasă iar mişcarea sindicală este foarte puternică

Economia națională Agenții economici Piețele Întreprinderile (Firmele) 1. Piețele bunurilor Gospodăriile populației 2. Piețele factorilor Administrația publică 3. Piețele financiare Străinătatea 4. Piețele valutare

Circuitul economic

Ce este întreprinderea? Sinonime ale verbului ”a întreprinde”: a face a munci a lucra a realiza a îndeplini a crea a inventa a produce a executa a presta a activa

Rolul întreprinderii în societate Întreprinderea poate fi privită ca o entitate cu mai multe dimensiuni: o dimensiune economică - pentru că aici se creează avuţia; o dimensiune socială - pentru că desemnează o comunitate de oameni ce muncesc împreună şi a căror interacţiune o fac funcţională; o dimensiune juridică - pentru că se bucură de autonomie, indiferent de mărimea sau natura activităţii sale

Caracteristicile întreprinderii Scopul fundamental - producerea de bunuri economice sau prestarea de servicii. Pentru a răspunde acestui scop, firma trebuie să dispună de un patrimoniu (know-how), doar pe această bază fiind posibilă asumarea riscului unei activităţi economice; Firma combină factorii de producţie pentru realizarea unui bun sau serviciu; Firma de tip capitalist produce în exclusivitate pentru piaţă, de aceea pulsul pieţei se reflectă în activitatea ei. Deciziile acestora se bazează pe informaţii privind: cererea şi oferta celorlalţi producători; preţurile; indicii producţiei, salariilor, costului vieţii, ocupării forţei de muncă; investiţiile actuale şi de perspectivă. Finalitatea firmei este maximizarea profitului, care reprezintă condiţia supravieţuirii şi dezvoltării firmei şi, indirect, condiţia prosperităţii sociale.

Firme vs Gospodării Firmele funcția principală: producerea bunurilor; în acest scop, firmele cumpără factori de producție (au costuri); încasările provin, în cea mai mare parte, din vânzarea bunurilor produse; obiectivul principal este maximizarea profitului (diferența între încasări – costuri); Gospodăriile populației funcția principală: consumul bunurilor și prestarea unor servicii către firme; cea mai mare parte a veniturilor o obțin din muncă și din proprietate; folosesc cea mai mare parte din venit pentru consum, C; economisesc o parte din venituri – economisirile private, Sprv;

Fluxuri monetare

Indicatori macroeconomici Consumul privat, C = cheltuielile gospodăriilor populației pentru cumpărarea bunurilor necesare satisfacerii nevoilor curente de viață; Consumul public, G = cheltuielile statului pentru asigurarea bunei funcționări a administrației publice; Investițiile brute, I = cheltuielile firmelor pentru achiziționarea / construirea bunurilor de capital fix și creșterea stocurilor; Economisirile private, Sprv = partea din venitul gospodăriilor populației nefolosită pentru consumul privat; Taxele, T = sume plătite de către gospodăriile populației și firme, în beneficiul statului, conform legislației în vigoare; Exportul net, Exp – Imp = diferența dintre Exporturi și Importuri;

Tipuri de întreprindere D.p.d.v. al modului de organizare (statutul juridic): Firmă patronală (familială) - deţinută de un individ care îşi investeşte capitalul, ia decizii şi încasează întregul profit; Firme parteneriale - afacerea este deţinută de doi sau mai mulţi copropietari, care împart între ei profitul, iau decizii împreună şi răspund faţă de datoriile asocierii; Corporaţii (societatea comercială pe acţiuni) – reprezintă o entitate care poate să facă în numele ei afaceri ca şi o firmă cu un singur patron sau ca un parteneriat. Din punct de vedere al modului de integrare: integrarea pe verticală – fuzionarea unor firme ce operează în diferite stadiiale producţiei, fie în calitate de ofertant fie de client, inclusiv princumpărarea acţiunilor unor firme, rezultatul fiind un holding; integrarea pe orizontală – asocierea unor firme în aceleaşi domenii de activitate, în scopul limitării concurenţei, reducerii costurilor medii, creşterea eficienţei economice, rezultatul fiind apariţia unui cartel.

Cartelul Fixarea prețurilor, stabilirea nivelului producției, împărțirea pieței, excluderea unor potențiali noi competitori. Consiliul concurenței. Exemplu de cartel: OPEC (Organization of the Petroleum Exporting Countries) Unilever și Procter & Gamble – au fost găsite vinovate de fixarea prețurilor pentru detergenți. Rezultatul: €315 mil. amendă. Au fost denunțate la Comisia Europeană de către Henkel. De Beers – 90% din piața de diamante în anii 80. Osram, Philips, și General Electric – producerea de becuri. Cine poate forma carteluri la noi în tară? RDS cu Telekom Titan cu Dobrogea, Boromir, Băneasa

Întreprinzătorul Activitatea întreprinderii este legată de întreprinzător (sau manager) – cel ce iniţiază o activitate economică, conduce întreprinderea în scopul realizării profitului. Întreprinzătorul este actorul principal din orice economie de piață. Caracteristicile fundamentale ale întreprinzătorului: încrederea în sine: întreprinzătorul combină toate elementele producţiei, fiind responsabil de rezultatele obţinute şi repartizarea veniturilor îşi asumă riscul exercită funcţia de autoritate este un inovator – flexibilitate – posibilitatea de a se adapata continuu capacitatea managerială şi dorinţa de autonomie. Întreprinzătorul este inițiatorul afacerii. El nu se confundă cu investitorul; el este și managerul afacerii chiar dacă angajează și alte persoane pentru munca de conducere. Lui îi aparțin deciziile strategice ale firmei.

Întreprinzătorul în societate Termenul de întreprinzător a fost folosit pentru prima dată de Richard Cantillon (anul 1723). În ciuda rolului său major în economie, întreprinzătorul și activitatea acestuia au fost adeseori ignorate de unele guverne. Formarea și dezvoltarea spiritului întreprinzător este un obiectiv educațional urmărit cu perseverență și maxim interes în toate țările și națiunile dezvoltate sau civilizate, miza fiind deblocarea și valorificarea în activitățile sociale și economice a uriașelor rezerve de energie și implicare din oameni. Întreprinzătorul este o persoană care valorifică libera inițiativă specifică economiei de piață. Libera inițiativă reprezintă modalitatea specifică de afirmare a libertății economice în condițiile existenței proprietății private. Forma activă de manifestare a liberei inițiative este concurența. Orice companie de azi, indiferent de mărimea ei, a început cândva cu o idee și inițiativa unui întreprinzător. Apple a început la inițiativa unor tineri: Steve Jobs, Steve Wozniak, și Ronald Wayne într-un garaj, în ianuarie 1977. Ronald Wayne a parasit compania la trei luni de la infiintare si si-a vandut actiunile pentru numai 800 de dolari. Steve Jobs a cumparat compania Pixar de la George Lucas pentru 10 milioane de dolari si i-a vandut-o lui Disney pentru 7.6 miliarde de dolari.

Ce înseamnă să fii întreprinzător ? Unii tineri aleg să devină întreprinzători înfruntând funcționarii publici, birocrația și legislația neclară, mereu în schimbare. De ce? Ce înseamnă sa fi un întreprinzător ? Este mai bine sau mai rău decât un job normal ? Sunt mulți aceia care cred că a fi întreprinzător înseamnă să faci mulți bani, să nu mai fii “sclavul” nimănui, mai mult timp liber. Întreprinzătorii, în majoritatea lor, nu au mulți bani, cel puțin nu la început și au parte de mult mai puțin timp liber neavând un program fix de 8 ore, ajungând să lucreze chiar și 10-12 ore pe zi, șapte zile din șapte.

Plusuri și minusuri + Libertate totală (programul, strategia, partenerii) Ești propriul tău șef Flexibilitate program Posibilitatea de a câștiga mai mult în viitor

Ce este un investitor? Unii întreprinzători se pot gândi și la diversificarea riscurilor investiționale. După ce aceștia acumulează capital, vor putea să investească o parte din acesta într-un fond de obligațiuni sau mutual (diversificat), care să îi asigure o siguranță financiară și un echilibru între investiție și economisire. Un fond de investiții poate oferii investitorului șansa să investească într-un alt domeniu, complet diferit, fără să ceară în schimb prea mult timp sau cunoștințe specifice. Angel investor. Arena leilor. Lion’s Den (UK). Shark Tank (US).

Top 5 idei AVA the Elephant – $1 mil/an, $50,000 pentru 50%

Top 5 idei ChordBuddy - $2 mil/an $175,000 pentru 20%

Top 5 idei

Top 5 idei Scrubdaddy – burete care își schimbă fermitatea în funcție de temperatura apei - $18mil/an $200,000 pentru 20%

Top 5 idei Holy Crap – cereale fără gluten – $20 mil/an, fără înțelegere

Întreprinzătorii în România În România, spiritul întreprinzător a început să se dezvolte timid după 1989, atât numărul întreprinzătorilor, cât și implicarea și rezultatele lor la nivelul întregii societăți sunt deocamdată destul de firave. Numărul de persoane juridice active a crescut cu aproximativ 3,6% în 2014 (față de 2013), ajungând la aproape 734.900. În aceeași perioadă, Persoanele Fizice Autorizate au crescut cu 6,6%, fiind de 359.300 de unități. Totuși, în primele șase luni din acest an, numărul persoanelor juridice și al PFA-urilor înregistrate a fost cu aproape 24% mai mic decât în aceeași perioadă de anul trecut, fiind de aproximativ 54.900 de unități. Numărul persoanelor autorizate noi s-a redus de aproape 38,7%, fiind înregistrate în jur de 24.470 de unități, în primele șase luni din acest an comparativ cu aceeași perioadă de anul trecut. În plus, numărul persoanelor juridice înregistrate a fost cu 5,15% mai mic, în primul semestru din acest an, față de aceeași perioadă de anul trecut, fiind de aproape 30.430 de unități. De reținut: Economia de piață nu poate funcționa fără întreprinzători, acei oameni care ies din mulțime cu idei noi și au curajul să le urmeze. Aceștia dărâmă barierele impuse de mentalitatea de masă precum și cele impuse de birocrație. Tot acest proces înseamnă dezvoltare, inovație si progres.

Factorii de producție Factorii de producţie reprezintă resursele economice disponibile şi valorificabile, în măsura în care sunt atrase şi utilizate în activitatea economică în scopul producerii de bunuri economice. 2 tipuri de factori: factori originali sau primari: munca și natura (pământul) factori derivați: capitalul (rezultat din combinarea și interacțiunea celor dintâi) Factorii de producţie mai pot fi clasificaţi în: Factori clasici: natura, munca, capitalul; Factori neoclasici: tehnologiile, abilitatea întreprinzătorului, informaţia

Munca Munca privita ca factor de productie este reprezentata de totalitatea resurselor umane (fizice si intelectuale) care sunt efectiv antrenate in activitati economice. Resursele de munca ale unei tari sunt determinate de populatia acestora care este formata din urmatoarele grupe : populatia adulta care se determina scazand din populatia totala a unei tari populatia tanara si populatia in varsta populatia activa care este formata din ceea ce ramane dupa ce din populatia adulta se scad adultii inapti de munca populatia activa disponibila toate persoanele care raman dupa ce din populatia activa se elimina persoanele casnice, elevii si studentii si cei care satisfac stagiul militar obligatoriu. Populatia ocupata care se determina scazand din populatia activa disponibila numarul somerilor Populatia ocupata salarizata este cea care rezulta eliminand din populatia ocupata ce toti cei ce lucreaza in gospodariile si unitatile proprii. Latura calitativa a muncii - nivelul de pregatire profesionala si de volumul cunostintelor generale, tehnico-stiintifice. Calitatea muncii - conditia fundamentala a creșterii eficientei: cresterea nivelului general de educatie si de pregatire profesionala a resurselor de munca promovarea unui sistem eficient de motivare a lucrarilor asigurarea unui nivel ridicat de sanatate a populatiei asigurarea unei calitati ridicate pentru ceilalti factori de productie. Durata muncii exprimata prin numarul saptamanal de ore de munca. In tara noastra se lucreaza __ de ore pe saptamana (câte?).

Natura Natura, ca factor de producţie, include toate resursele care sunt folosite la producerea bunurilor economice (solul, aerul, apa, mineralele, fondul silvic etc.). Toate resursele brute din natură intră în categoria factorului natural al producţiei numit natură („pământ”) Trăsăturile naturii ca factor de producţie: natura are un caracter primar, originar. natura, ca factor de producţie, se manifestă în formă materială şi în formă de energie; natura se caracterizează prin raritatea resurselor; natura dispune de dimensiuni cantitative şi calitative. Exemple: Pământul sau solul – este spaţiul desfăşurării proceselor de producţie şi punctul de pornire al activităţii economice. Resursele minerale – asigură baza de materii prime şi energie electrică. Relieful şi apele condiţionează amplasarea activităţii economice. Climatul – influenţează dezvoltarea economică. Ca o curiozitate, toate economiile foarte dezvoltate sunt situate în zone temperate.

Capitalul Capitalul ca factor de producţie, reprezintă ansamblul bunurilor economice acumulate – eterogene şi reproductibile – ale căror utilizare face posibilă, prin reîntoarcerea lor în producţie, sporirea randamentului factorilor primari de producţie sau cel puţin duce la uşurarea muncii. Capitalul nominal este un titlu de proprietate care dă dreptul de însuşire a unui venit. Capitalul, ca factor de producţie, în practică, este numit „capital real”. După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc componentele capitalului real, el se grupează în: capital fix şi capital circulant. Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului productiv (real, tehnic) format din bunuri de lungă durată. Exemple Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului productiv care se consumă în întregime în decursul unui singur ciclu de producţie. Exemple

Uzura și amortizarea Pe parcursul folosirii sale în activitatea economică, capitalul fix se depreciază datorită uzurii fizice, cât şi uzurii morale a acestuia. Uzura fizică a capitalului fix constă în pierderea treptată a proprietăţilor sale tehnice şi economice de funcţionare, ca urmare a folosirii în producţie şi/sau acţiunii factorilor naturali. Uzura morală a capitalului fix constă în deprecierea sa, ca urmare a apariţiei unor echipamente de producţie mai productive şi cu performanţe economice şi tehnice superioare celor existente. Recuperarea cheltuielilor făcute cu achiziţionarea capitalului fix se numeşte amortizare. Ea este expresia bănească a uzurii capitalului fixcare se include în costul produsului şi se recuperează prin vânzarea lui.

Combinarea/substituirea factorilor de producție În condiţiile economiei de piaţă, funcţia principală a întreprinzătorului constă în combinarea şi substituirea eficientă a factorilor de producţie. Combinarea este un proces tehnico-economic de unire a factorilor de producţie în vederea obţinerii de bunuri economice, în condiţii de eficienţă maximă. Exprimă unitatea a două aspecte: tehnic şi economic: o latură tehnică - vizează modul de unire a muncii, mijloacelor de producţie şi resurselor într-o anumită cantitate şi structură; o latură economică - vizează costul minim şi profitul maxim (presupune luarea în considerare a preţului factorilor).

Caracteristicile factorilor de producție Factorii de producţie se pot combina datorită caracteristicilor acestora: divizibilitatea - însuşirea factorului de producţie de a se împărţi în unităţi mai mici fără a-i afecta calitatea (exemplu: materie primă, apă, combustibil, materiale, munca spre deosebire de şosele, porturi, centrale termice); adaptabilitatea - posibilitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu una sau mai multe unităţi din alt factor (exemplu: muncile agricole pe o anumită suprafaţă de teren se pot desfăşura prin - combinarea a mai multor oameni sau tractoare). complementaritatea - o cantitate fixă dintr-un factor de producţie este asociată cu o cantitate diferită din alt factor, şi este acel proces prin care se stabilesc raporturile între factorii de producţie. Complementaritatea este permanent influenţată de progresul tehnic care poate modifica acest raport. substituirea - posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un anumit factor de producţie cu o cantitate determinată din altul în condiţiile în care nu se modifică volumul producţiei. (Se poate înlocui astfel factorul muncă prin factorul capital sau invers).

Criterii de combinare a factorilor de producție Sub aspect economic, combinarea factorilor de producţie reprezintă raţionamentul întreprinzătorului privind compararea ieşirilor şi intrărilor în expresie monetară. Combinarea factorilor de producţie care minimizează costul unitar pentru a obţine o anumită producţie se numeşte combinare optimă. Decizia de combinare şi substituire a factorilor de producţie se întemeiază pe anumite criterii economice concretizate în parametrii de eficienţă cum sunt: Productivitatea (medie, marginală) Rata marginală de substituire

Productivitatea factorilor de producție Productivitatea = eficiența cu care sunt folosiți factorii de producție Productivitatea marginală a unui factor de producţie (Wmg) reprezintă sporul de producţie (ΔQ) obţinut ca urmare a creşterii cu o unitate a factorului dat (ΔX), ceilalţi factori de producţie rămânând constanţi; Wmg = ΔQ / ΔX

Legătura dintre producție, productivitatea medie și productivitatea marginală pe piața muncii

Fazele procesului productiv faza I – (0, L1), în care creșterea productivității medii determină scăderea costului unitar. Firma este interesată de creșterea producției, deoarece creșterea cantității de factor variabil determină creșterea profitului. faza a II-a – (L1,L2) – productivitatea medie scade dar productivitatea marginală este pozitivă. Creșterile producției vor fi din ce în ce mai mici. În interiorul acestei faze se află situată poziția optimă a firmei. în faza a III-a – (L2 și peste) – productivitatea marginală devine negativă (valori mai mari decât L2). Firma nu are interesul de a se poziționa în această fază.

Rata marginală de substituire Raportul dintre cantitatea factorului ce urmează a fi introdus în activitatea economică (ΔX) necesară pentru a compensa reducerea cu o unitate a altui factor, care va fi înlocuit (-ΔY), astfel încât producţia să rămână neschimbată sau să crească; Rms = - (ΔX) / (ΔY) Cu ajutorul ratei marginale de substituire, producătorul calculează cu cât poate înlocui un factor cu celălalt având în vedere că ei au preţuri diferite, ceea ce va avea ca efect costuri diferite, bineînţeles fără ca nivelul producţiei să se modifice.

Costuri și cheltuieli Costul de producţie este ansamblul de cheltuieli necesar pentru obţinerea unui volum de producţie dat sau a unui volum de servicii efectuat. Se mai poate spune că el reprezintă costul factorilor de producţie utilizaţi de un producător. Din perspectiva unui producător, după natura cheltuielilor putem distinge grupele de : cheltuieli materiale - elementele de cost determinate de consumul de materii prime, materiale, de combustibil, energie şi apă şi cheltuielile care reprezintă amortizarea capitalului fix (a maşinilor, utilajelor, clădirilor etc). cheltuieli cu munca - sumele plătite sub formă de salarii şi cheltuielile suportate de întreprindere privind asigurările sociale. cheltuieli generale - plăţile efectuate pentru chirii, dobânzi, impozite şi taxe, precum şi cheltuielile necesare întreţinerii unităţii (încălzit, iluminat, pază, administraţie etc).

Costuri Suma elementelor de cheltuieli constituie costul total. Ponderea pe care fiecare element de cost (sau grup de elemente) o deţine în totalul costului constituie structura costului de producţie. În teoria şi practica economică se operează și cu alte tipuri de cost: cost global - alcătuit din ansamblul costurilor corespunzătoare unui volum de producţie dat. La rândul sau, costul global este alcătuit din costuri fixe şi costuri variabile. cost marginal - un spor de cost determinat de producerea unei unităţi suplimentare de producţie. în care: CT = costul total; Q = volumul producţiei, Δ = creşterile corespunzătoare, iar dacă ΔQ = 1 atunci Cm = ΔCT . cost mediu - costul pe unitatea de produs, adică costul total raportat la volumul producţiei reprezentat în unităţi fizice.

Costul fix și costul variabil Costurile fixe (Cf) sunt constituite din costurile pe care unitatea economică le face indiferent de volumul de producţie realizat sau condiţiile de lucru. În acest tip de cost sunt cuprinse cheltuielile cu chiria, amortizarea, dobânda, asigurările sociale, cheltuielile generale cu întreţinerea unităţii, salariile personalului administrativ. Costurile variabile (Cv) cuprind cheltuielile care variază proporţional cu activitatea întreprinderii sau mai exact în raport cu volumul producţiei. În această categorie sunt cuprinse cheltuielile cu materii prime, cu alte materiale, cu combustibilul utilizat în procesul de producţie, cu energia si apa cerute de procesul de fabricaţie, cu salariile personalului productiv.

Rentabilitatea întreprinderii Rentabilitatea este strâns legată de raporturile ce se stabilesc între cifra de afaceri , cost de producţie şi profit. O întreprindere poate fi considerată rentabilă atunci când produce profit, respectiv atunci când din încasările ei (care reprezintă produsul dintre preţ şi cantitatea de produse vândută) respectiv (pQ) se acoperă costul total de producţie (CT) şi se obţine un profit P. Astfel: P= pQ - CT Prin generalizare se poate spune că rentabilitatea este realizarea de profit în urma unei activităţi economice. Rentabilitatea poate fi mai mare sau mai mică, ceea ce impune măsurarea ei.

Pragul de rentabilitate R=P/CT x100